CHEMARE LA DIALOG

Iunie 21, 2009

Noi, preotii parohiei petresti ne dorim sa dialogam mai mult pe teme duhovnicesti si va invitam sa lansati probleme care ve framanta. Astazi in duminica a 2 a dupa Rusalii , Sfanta Evanghelie ne relateaza momentul chemarii apostolilor de catre Mantuitorul. Noi invitam pe tot crestinul care doreste la dialog, la rugaciune si consfatuirea mai ales in acesata perioada de post in care trebuie sa ne innoim duhovniceste si sa nu lasam fara raspuns chemarea Mantuitorului la mantuire si chemarea preotilor Sai la Sfanta Biserica pentru a auzi glasul Evangheliei Sale sfinte . Cu aceste ganduri, Dumnezeu sa va binecuvinteze, sa va ocroteasca , sa va implineasca toate cererile cele catre mantuire si nu in ultimul rand sa raspundeti la invitatia noastra la dialog prin intermediul acesta modern si acceptat de Biserica daca este utilizat cu folos. Bucurii nenumarate tuturor! Parintele Adrian Balerca.

PREDICA LA DUMINICA SAMARINENCII ( a- V-a DUPA PASTI)

Mai 15, 2009

   IN NUMELE TATALUI SI AL FIULUI SI AL SFANTULUI DUH. AMIN.

      DREPTMARITORI CRESTINI,

HRISTOS A INVIAT!

     Ne aflăm înca sub razele binefacatoare ale invierii Domnului nostru Iisus Hristos. Certitudinea Invierii da putere sufletului omenesc de a lupta pentru dobandirea vietii vesnice. Si in lumina invierii  se intelege rostul si semnificatia vietii crestine, caci daca Hristos n-ar fi inviat zadarnica ar fi fost credinta voastra si propovaduirea noastra , ne spune marele apostol Pavel. Asa cum razele soarelui strabat toate marginile pamantului tot asa si Invierea Mantuitorului lumineaza adancul constiintei fiecaruia dintre noi. Învierea Domnului n-a rămas în istorie un act oarecare, ci a devenit un bun comun, temelia creştinismului.

    Asa cum am observat  si in dumnica mironositelor ,este foarte semnificativ rolul femeii în cimentarea religiei creştine. De la cea dintâi arătare a lui Iisus după Înviere până la biruirea învăţăturii creştine, femeia apare într-o lumină constructiva si binefacatoare pentru istoria mantuirii neamului omenesc. Chiar daca printr-o femeie a venit pacatul in lume , Eva,  tot printr-o femeie adica Fecioara Maria, aceasta lume s-a reabilitat, a capatat sensul adevarat al menirii omului pe pamant. În această lumină ne apare pericopa evanghelică de astăzi, care aşază înaintea sufletelor noastre icoana unei femei samarinence care, cunoscând pe Domnul Iisus,  s-a făcut cea dintâi misionară a Lui. Domnul Iisus Hristos, venind din Iudeea şi mergând spre Galileea, trecea prin Samaria, cetate numită Sihar, unde se găsea fântâna lui Iacob. Ucenicii Domnului intraseră în oraş ca să găsească cele ce sunt necesare pentru hrana trupului, iar Mântuitorul a rămas singur lângă izvorul istoric al lui Iacob. După o scurtă aşteptare, iată o femeie samarineancă vine să ia apă de la fântână. Desigur, această femeie a tresărit văzând fântâna străjuită de un iudeu, de un om străin de neamul locuitorilor din Samaria, căci între evrei şi samarineni erau neînţelegeri şi ură mare pe motive religioase şi politice.

     După ce a scos apă, femeia a vrut să plece. Împotriva tuturor preceptelor Legii şi spre surprinderea femeii, Mântuitorul i se adresează: “Dă-mi să beau”. Femeia a fost foarte mirată. Nu se mai întâmplase aşa ceva. Omul încălca rânduielile tradiţionale. Îl înfruntă: “Cum, tu care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt samarineancă?” Femeia nu i-a dat apă şi parcă aştepta o explicaţie. Şi atunci, Mântuitorul i-a spus: “De ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi cine este cel care ţi-a zis “Dă-mi să beau”, ai fi cerut de la Dânsul şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4, 10). Cuvintele i se părură femeii fără înţeles. Şi mirându-se, zise: “Doamne, fântâna este adâncă şi nici ciutură nu ai; de unde ai apa cea vie?” Dar Iisus i-a răspuns din nou cu cuvinte de taină:”Tot cel ce bea din apa aceasta va înseta iarăşi, iar cel ce va bea apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, căci se va face în el izvor de apă vie care curge spre viaţa veşnică”. Nu e greu de presupus că femeia n-a priceput nici acum prea mult din cele auzite, dar o asemenea apă, care i-ar fi ajuns pentru o viaţă era interesanta, şi zise: “Doamne, dă-mi apa aceasta ca să nu mai însetez, nici ca să mai vin aici să scot apă”. Mântuitorul, aparent, nu i-a mai răspuns la această cerere.

    

     Pentru a gusta din apa cea vie, sufletul ei întinat de păcat trebuia spălat prin pocăinţă şi mărturisire. Căci fără asemenea pregătire este cu neputinţă să înţelegi ce anume este această “apă vie” şi să o primeşti. Deci, cel dintâi lucru care se cere fiecărui om este să fie pregătit, să fi părăsit întunericul păcatului şi să fi intrat în contact spiritual cu Hristos, şi numai după aceea va înţelege ce anume este darul lui Dumnezeu, “apa cea vie”. Iisus îndreaptă cuvântul său către femeie şi zice: “Mergi de cheamă pe bărbatul tău şi vino aici”. Femeia i-a răspuns: “Nu am bărbat”. Mântuitorul care, ca Dumnezeu atotştiutor, vedea şi cunoştea faptele, inimile oamenilor, ştiuse acest lucru, dar îi pusese la încercare sinceritatea.. I-a plăcut răspunsul ei; spusese adevărul. “Bine ai spus că nu ai bărbat, a spus Domnul, şi a început să-i amintească amănunte din viaţa ei păcătoasă ca dintr-o carte deschisă, fapte care urmau nu numai să-i stârnească interesul, dar să o facă să se angajeze fără rezervă în discuţie, cât dintr-o teamă sfântă, ca în faţa unui prooroc, cât mai ales din dorinţa de a-şi lămuri unele lucruri pe care nu le înţelesese până atunci prea bine. Mântuitorul a continuat: “Că cinci bărbaţi ai avut şi acela pe care îl ai acum, nu-ţi este bărbat, aceasta adevărat ai grăit”. Aşadar, trăia în fărădelege cu al şaselea bărbat. De data aceasta, femeia a rămas uimită, i-a zguduit conştiinţa şi a pus-o pe gânduri, pentru că i-a spus toate câte le-a făcut în viaţă. Nu i se mai întâmplase aşa ceva. Atunci a izbucnit: “Doamne, văd că eşti prooroc”. Impresionată la culme, sufletul ei năzuieşte să urce pe scara cea veşnic nestricată a rugăciunii spre Dumnezeu şi îl întreabă pe Isus: “Doamne, părinţii noştri (cei din Samaria) s-au închinat în muntele acesta (muntele Garizimului); voi însă (cei din Iudeea) ziceţi că în Ierusalim este locul unde se cuvine a se închina. Spune-mi, va fi continuat ea, cum e mai bine? Care este adevărul?”.

    Abia acum Mântuitorul i-a dat, de fapt, apa cea vie, când i-a răspuns femeii cu aceste cuvinte: “Crede-mă, femeie, că va veni vremea când nu în muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui, va veni vremea şi acum este, când închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui cu Duhul şi cu Adevărul; că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină Lui”. Duh este Dumnezeu, şi cei ce se închină Lui, cu Duhul şi cu Adevărul se cade a se închina. Zis-a Lui femeia: “Ştim că va veni Mesia, care se cheamă Hristos; când va veni acela, ne va spune nouă toate. Zis-a ei Isus: “Eu sunt, Cela ce grăiesc cu tine”. Mântuitorul i-a oferit, în schimbul şi în locul apei din fântână, “apa cea vie”, din care, dacă bea cineva “nu va mai înseta în veac” (V. 14). Pătrunzând în sufletul ei cuvintele Domnului, apa aceasta a transformat-o pe femeie în cea dintâi misionară a Evangheliei lui Hristos şi, convinsă de acest adevăr, ea lasă vasul de apă la fântână, aleargă în grabă în cetatea Sihar, străbate uliţele şi strigă cu însufleţire: “Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus câte am făcut; nu cumva Acesta este Hristos?” Spusele ei i-au impresionat pe locuitorii cetăţii, pentru că şi-au părăsit casele şi au venit la fântână să-L vadă pe Iisus. Sfântul Evanghelist Ioan povesteşte că, după ce au stat de vorbă cu El, L-au invitat să rămână cu dânşii în Sihar şi că Mântuitorul a rămas cu ei două zile. Popasul Domnului lângă fântâna lui Iacob şi cuvântul Său către femeia samarineană aduc în faţa noastră şi pentru noi, două mari probleme: Darul lui Dumnezeu şi închinarea “în Duh şi Adevăr”.

 

 

 

     Darul lui Dumnezeu este apă vie, pornită din izvorul cel nesecat al dragostei dumnezeiesti. Darul lui Dumnezeu ne împărtăşeşte bucurii spirituale nemarginite. Harul este puterea supranaturală care vine în ajutorul sufletului slab, bolnav şi neputincios, ca să-l ajute, să-l întărească şi să-l mântuiască. Harul lucrează în Biserică şi se împărtăşeşte mai ales prin Sfintele Taine.

     Ne-am putea pune întrebarea: ce înseamnă închinare în “duh şi adevăr?” Unii zic: trebuie să te închini lui Dumnezeu în duh, adică fără nici o formă, cum  am mai auzit ca spun unii , parinte eu am credinta mea.. dar nu face nimic din cele ale credintei, iar apostolul Pavel ne spune credinta fara fapte este moarta , deci credinta trebuie materializata in fapte.    Mântuitorul şi apostolii au mers la templu, Mântuitorul a recunoscut autoritatea mai marilor sinagogii, a învăţat în templu şi în sinagogi, a recomandat celor pe care îi vindeca să se arate preoţilor (Marcu 5, 38; Luca 17, 14), a recomandat postul (Marcu 9, 29; Luca 5, 35; Matei 17, 21), a participat la sărbători (Ioan 7, 10; Luca 22), când vindeca bolnavii folosea gesturi rituale, precum punerea mâinilor (Luca 4, 40), se ruga în templu, în sinagogi şi în locuri speciale (Marcu 1, 35;), a folosit pâinea şi vinul ca elemente rituale (Luca 22, 19), a îngenuncheat la rugăciune (Luca 22, 41).

  Se constată că cele mai multe din lucrările pe care le neagă Bisericii Ortodoxe, le introduc şi ei sub alte forme. Nu recunosc preoţii, dar îşi fac pastori; nu recunosc bisericile, dar îşi fac “case de rugăciuni”; nu recunosc veşmintele, dar au inventat altele; nu recunosc slujbele tradiţionale, dar au compus altele cu un ritual similar. Cu acestea pot înşela numai pe cei slabi de minte şi credinţă şi dovedesc doar că sunt stăpâniţi de duhul mândriei, al slavei deşarte şi al dorinţei de stăpânire. Unora ca aceştia li se potriveşte cuvântul: “Poporul acesta ma cincteste doarde cu buzele, iar inima lor este departe de Mine” . Cei mai mulţi sunt cuprinşi doar de mandrie .Tâlcul adevărat al cuvintelor “închinare în duh şi adevăr” constă în aceea că toate formele exterioare capătă valoare numai când sunt dublate de inimă bună, iubire, generozitate, jertfă pentru altul, schimbare interioară, dorinţă de transformare în bine, smerenie, rămânere în Biserica lui Hristos cea zidită pe temelia apostolilor şi continuată până azi prin succesiune apostolică .  

     Samarineanca era victima formalismului iudaic, care ucide fondul pentru formă, pe când Iisus este însuşi duhul şi adevărul care trebuie să însufleţească şi să condiţioneze acţiunile noastre. Rugăciunea în duh şi adevăr se aseamănă cu rugăciunea Vameşului: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul”, aceea care, atunci când se adresează lui Dumnezeu, nu judecă pe vecin, nu se compară, nu se îndreptăţeşte; aceea prin care cel ce se roagă îşi vede bârna din ochiul său şi nu paiul din ochiul aproapelui. Este rugăciunea celui care, înainte de a merge la Biserică, aşa cum spune Mântuitorul, merge întâi de se împacă cu cel cu care este în supărare. Rugăciunea în duh şi adevăr este rugăciunea care spune drept lui Dumnezeu atunci când se roagă,  de pildă când zice: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Iartă în clipa aceea pe toţi cei care i-au greşit şi nu ţine minte răul. În rugăciunea noastră în duh şi adevăr trebuie să oferim lui Dumnezeu inima noastră “înfrântă şi smerită”. Alcătuit din trup şi suflet, omul trebuie să ia parte cu amândouă părţile la rugăciunea pe care i-o aduce lui Dumnezeu. “Cu duhul şi cu adevărul” nu înseamnă a renunţa la formele cultului, la biserică şi la podoabele ei, ci la minciună, răutate şi făţărnicie. Însă cu condiţia ca toate aceste forme să fie întemeiate pe un imbold lăuntric real şi de a fi mijloace, nu scopuri în sine. Forma să fie expresia fondului. Ea trebuie să înfăţişeze, fără greş şi fără acoperire, lăuntrul nostru sufletesc. Viaţa “în duh” este viaţa întemeiată pe adevăr. Ea este necesară oriunde şi oricui. Aceasta este rugăciunea “în duh şi adevăr”: rugăciunea celui care nu încearcă să se înşele nici pe sine, nici pe Dumnezeu. Această rugăciune a învăţat-o Mântuitorul pe samarineanca din Evanghelia de astăzi. Samarinenii credeau ca numai pe muntele Garizim este Dumnezeu , pe cand Mantuitorul vine sa arate ca Dumnezeu este pretutindeni, vine sa arate universalitatea mesajului sau divin, care avea sa se raspandeasca la toatea popoarele si nu numai intr-un singur loc.

     Învăţătura din Evanghelia de astăzi ni se adresează nouă tuturor, şi cel mai important lucru pe care trebuie să-l retinem, este tocmai această chemare a Mântuitorului de a ne închina în duh şi adevăr. Este timpul să ne dăm seama că, dacă suntem în legătură cu Dumnezeu în duh şi adevăr, în sinceritate, smerenie, modestie, în bunătate, în dragoste toate acestea lucrează asupra sufletului nostru, dar se răsfrâng şi asupra aproapelui nostru, în viaţa societăţii, în viaţa lumii în care trăim. De două mii de ani, această îmbunătăţire morală a omului, prin apa cea vie a harului lui Dumnezeu, stă în Sfânta Evanghelie ca o chemare şi se oferă cu aceeaşi putere prezentului şi viitorului, oricui intelege sa-si conformeze viata cu preceptele sanatoase propovaduite de Sfanta Biserica , una sfanta soborniceasca si apostoleasca , al carui conducator este Insusi Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

     Fie ca din apa cea vie a harului sa gustam cu totii , si sa nu mai insetam dupa lucruri trecatoare, ci sa insetam in permananta dupa Hristos, care este , Calea , adevarul si viata.  AMIN

PREDICA LA DUMINICA SLABANOGULUI

Mai 4, 2009

Iubiti credinciosi,

Hristos a inviat!

  1.       Duminica de astăzi este numită în calendarul nostru ortodox, duminica a patra după Paşti sau a Slăbănogului, pentru că Evanghelia care se citeşte în această duminică vorbeşte despre minunea vindecării de către Mântuitorul a slăbănogului de la lacul Vitezda. În partea de răsărit a Ierusalimului, lângă poarta oilor, se găsea acest lac, în care mulţime de bolnavi se făceau sănătoşi, căci “un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa, şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, ori de ce boală era ţinut” (Ioan 1, 4). Cele cinci pridvoare, zidite încă de Solomon, erau locurile de aşteptare, de unde bolnavii urmăreau cu multă atenţie tulburarea apei de către înger.                                                                                                                 Într-unul din aceste pridvoare, un slăbănog, care căzuse pradă suferinţelor cumplite, de 38 de ani aştepta acolo ziua şi ceasul izbăvitor al însănătoşirii sale. Apa acestui lac primise puteri tămăduitoare; de minunea vindecării însă, nu se putea împărtăşi decât acela care intra primul după tulburarea ei. Acest slăbănog, de 38 de ani văzuse apele lacului tulburându-se, dar fără folos: alţii, mai tari ca el, i-o luau înainte, se aruncau în apă şi se vindecau. Dar el nu-şi pierdea răbdarea, şi acest lucru trebuie să-l învăţăm de la el: cel care rabdă , nădăjduieşte într-o soluţie, într-o ieşire, într-un răspuns, într-o scăpare., iar Sfanta Scriptura ne spune ca cel care va rabda pana la sfarsit acela se va mantui .Răbdarea adevărată nu e o virtute pasivă, ci aşteptarea unei rezolvări, a unei izbăviri .

     Bolnavul care rabdă suferinţa speră că aceasta va trece. Omul în necaz şi primejdie speră că va fi izbăvit. O astfel de răbdare în speranţă avea şi slăbănogul. De 38 de ani nu putea intra în scăldătoare, după tulburarea apei, şi totuşi nu-şi pierdea răbdarea, rămânea în continuare, crezând că într-o zi va ajunge şi el în atenţia lui Dumnezeu. Şi iată că răbdarea lui a fost răsplătită când, într-o zi, venind Mântuitorul şi văzându-l, i se făcu milă de el şi apropiindu-se, îi zise: “Vrei să fii sănătos?” Răspunsul veni clar şi convingător: “Doamne, n-am om să mă arunce în scăldătoare. Căci până să mă duc eu, altul se coboară”. Şi atunci Mântuitorul, făcându-i-se milă de el, nu i-a spus că nu e nevoie să-l mai arunce cineva în scăldătoare, ci i-a spus: “Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi”. Şi în clipa aceea, bolnavul s-a ridicat, şi-a luat patul şi a plecat. Iisus s-a făcut nevăzut.

     Slăbănogul era convins că recâştigarea sănătăţii sale s-a produs prin intervenţia dumnezeiască, ne încredinţează Sf. Evanghelie, care ne spune că, după câtva timp, Iisus îl întâlneşte în templu rugându-se şi mulţumind lui Dumnezeu pentru minunea săvârşită cu dânsul în preajma Vitezdei. Mântuitorul Iisus, în nemărginita iubire şi purtare de grijă faţă de omul zidit după chipul şi asemănarea sa, îl avertizează zicând: “Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva rău” (Ioan 15, 14). Aşa s-a sfârşit cumplita suferinţă a unui slăbănog, care a avut lângă el pe Iisus, Doctorul si tămăduitorul rănilor noastre trupesti  şi sufletesti., asa cum il numesc multe dintre frumoasele noastre rugaciuni .Acest slăbănog, pe care ni-l înfăţişează Sf. Evanghelie de astăzi, ne pune în faţă suferinţa, păcatul şi singurătatea.

  1.      Mântuitorul, venind în lume, îndură cele mai grele suferinţe, pentru a ne arăta nouă că drumul crucii duce la desăvârşire şi mântuire. Hristos Domnul schimbă caracterul iniţial al suferinţei şi al durerii, dându-le un caracter de îndreptare şi desăvârşire morală (Ioan 5, 14; I Petru 2, 21). Acolo unde este putina credinţă, suferinţa atrage de cele mai multe ori pe om către Dumnezeu. Chiar de se strică omul nostru cel din afară, cel din lăuntru, însă, se înnoieşte din zi în zi; pentru că suferinţa noastră cea de acum, uşoară şi trecătoare, ne aduce nemăsurată slavă veşnică (II Corint. 4, 16-17). Suferinţa nu trebuie să ne coboare la deznădejde, scopul ei fiind ca, prin răbdare şi credinţă, să ne regăsim echilibrul spiritual care să ne ducă la lucrarea virtuţilor evanghelice. Să fim mai buni, mai drepţi, mai credincioşi şi mai cinstiţi, trăind în permanentă comuniune cu Hristos. Ea trebuie să devină condiţia fundamentală a renaşterii spirituale, cum zice si V. Hugo: “Ochiul nu vede bine pe Dumnezeu decât printre lacrimi”.     Suferinţa noastră de azi, cu întregul ei şir de nenorociri, lipsuri şi dureri trebuie să o privim nu  ca pe o pedeapsă dumnezeiască, ci şi ca o chemare pentru îndreptarea noastră, spre o viaţă plăcută lui Hristos. Dar prin acest slăbănog bolnav cu trupul, Biserica ne arată şi figura oricărui bolnav cu sufletul. Bolnav cu sufletul este oricine săvârşeşte păcatul. Iar păcatul este pentru suflet, ceea ce este paralizia pentru trup.  Biserica noastră, prin citirea Evangheliei de azi, vrea să reamintească tuturor despre grija ce trebuie să purtăm sănătăţii noastre trupeşti şi sufleteşti, despre cauzele îmbolnăvirii şi despre mijloacele de vindecare.

Să nu uităm că lumea de azi este asemenea unui mare spital, plin de bolnavi de tot felul: orbi, şchiopi, paralitici etc. Asa cum nimeni din lume n-ar putea să se laude că este fără de păcat, tot aşa nimeni nu poate afirma că este pe deplin sănătos. Toţi intr-o oarecare masura suntem bolnavi sau slăbănogi trupeşte şi sufleteşte.. Insa Domnul Hristos nu ne a lasat singuri in suferintele noastre pamantesti , ci ne a lasat  Sf .Biserica care este un adevarat spital sufletesc si trupesc asa cum il numesc Sf Parinti. Ne-a lasat Taina marturisirii, Sf impartasanie, care este un adevarat medicament pentru cei care o primesc cu vrednicie, si care este calea cea mai inalta de unire a omului cu Dumnezeu.

     Precum boala grăbeşte moartea trupului, tot astfel păcatul grăbeşte moartea sufletului, moarte manifestată prin ură faţă de oameni şi necredinţă faţă de Dumnezeu. Ura, fiind de esenţă diavolească, omoară sufletul: “Oricine urăşte pe fratele său este ucigas de oameni, nu are viaţă veşnică” (I Ioan 3, 15). Păcatul este cauza tuturor suferinţelor noastre, iar boala efectul lui. Această buruiană otrăvitoare, acest microb care roade la temelia vieţii omeneşti, trebuie ars în flăcările credinţei prin mijlocirea rugăciunii, a faptelor bune, care ne apropie de Dumnezeu. Botezul şi celelalte Sf. Taine reprezintă tot atâtea momente în care, pentru fiecare creştin, Duhul lui Dumnezeu tulbură apele harului Vitezdei celei mici.

     Biserica lui Hristos este Vitezda minunată vindecătoare de boli şi de patimi, înviorătoare de viaţă şi credinta. Tulburarea mistică a apei se permanentizează în mod tainic, duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare, pe altarele Bisericii noastre, în clipa solemnă şi sfântă a prefacerii panii si vinului in Trupul si Sangele Domnului. Dar ceea ce ne mişcă în mod deosebit din istoria acestei minuni este răspunsul pe care l-a dat slăbănogul Mântuitorului: “Nu am om care să mă arunce în scăldătoare”. Era strigătul uneia dintre cele mai amare suferinţe omeneşti: singurătatea. Nimeni nu se găsise, de atâta vreme, care, din milă faţă de el, sau din orice alt sentiment, să fi încercat să-l ajute, să-l arunce în scăldătoare.

Slăbănogul era în totală singurătate, era lăsat doar pe seama lui însuşi. Şi iată cât e de rău să fie omul lăsat pe seama lui însuşi. Să nu aibă un alt om! Să nu aibă un prieten! Să nu aibă pe cineva aproape! Acest lucru a venit Mântuitorul să-l îndrepte. A venit să se declare El acel om de care avea nevoie slăbănogul şi nu-l găsea, ca să ne dea nouă, tuturor, un exemplu. Să fim oameni care ajută. Să fim oameni în slujba altora. Să fim oameni care să luptăm împotriva izolării în care se află aproapele şi împotriva singurătăţii. Cineva a fost întrebat odată: care este cea mai grea stare în care s-ar putea afla un om? Răspunsul a fost – singurătatea. Singurătatea loveşte oameni din orice stare socială, de orice vârstă. Există în jurul nostru mulţi factori care promovează singurătatea, printre aceştia un loc important ocupându-l indiferenţa unuia faţă de altul, egoismul unor oameni, dispreţul faţă de semeni, dezinteresul ş.a. Câţi nu zic: nu mă interesează vecinul! Ce treabă am eu cu aproapele meu? E bine să ne aducem acum aminte de răspunsul dat de Cain în faţa lui Dumnezeu, după ce îl omorâse pe fratele său, Abel: “Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” (Fac. 4, 9). Un răspuns tipic păcătos, pentru că fiecare din noi este pus, de fapt, să fie păzitor al fratelui său, să se intereseze de fratele său, să-l ajute şi să-l ocrotească pe fratele său. Mântuitorul Isus Hristos, prin Evanghelia aceasta, ne învaţă că trebuie să trăim ca fraţii, să nu lăsăm pe nimeni în izolare, în singurătate, să nu lăsăm pe nimeni aşa cum a fost lăsat acel slăbănog care, timp de 38 de ani, n-a găsit un om care să-l ajute. Noi, oamenii, suntem creaţi de Dumnezeu să trăim în societate, să ne împărtăşim unul altuia bucuriile şi necazurile, să ne purtăm de grijă unul altuia, să ne ajutăm. Cel avut pe cel lipsit, cel tare pe cel slab, cel sănătos pe cel bolnav să slujească. Aceasta este voia lui Dumnezeu, în general, şi pentru toţi Hristos ne porunceşte astăzi mai mult ca oricând: “Purtaţi sarcinile unul altuia şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Gol. 6, 2).

     Întrebarea Mântuitorului Iisus Hristos stăruie şi astăzi, când trupurile noastre cad în mrejele bolilor iar sufletele ne sunt copleşite de necazuri, dar şi de păcate, El se apropie şi azi de noi şi ne întreabă ca odinioară pe slăbănogul de la lacul Vitezda: “Vrei să fii sănătos?” Vindecarea noastră va fi în funcţie de convingerea răspunsului ce-l vom da, urmat de faptele noastre.  Mântuitorul, ca şi odinioară, ne vorbeşte şi azi prin glasul Evangheliei Sale, aşteptând sosirea bolnavilor pentru tămăduire. Aceasta să învăţăm din Sf. Evanghelie de astăzi şi să punem în practică această chemare sfântă făcută nouă de Domnul nostru Iisus Hristos prin Biserica Sa. Cei care ascultam Cuvantul lui Hristos, ne aflam de fapt pe corabia cea mare care este Biserica si care ne apara de valurile mari ale acestei vieti. Deci, dacă vrem să plecăm la casele noastre mai îndreptaţi, să facem ceea ce porunceşte Mântuitorul prin slăbănogul din Evanghelia de astăzi: să ne sculăm, să luăm patul şi să umblăm. A ne scula înseamnă a ne naşte din nou, a ne scula din patul păcatelor, şi a face voia lui Hristos.

Doamne Iisuse Hristoase, care ai venit în lume ca să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cei dintâi suntem noi , am venit astăzi la scăldătoarea milostivirii Tale ca să căpătăm de la Tine ajutorul de care avem nevoie. Dăruieste-ni-l, Doamne,Dumnezeule Atotputernice, ca să putem pleca mai îndreptaţi, mai buni, mai sănătoşi, la casele noastre şi mai întăriţi în calea binelui şi pe viitor să nu mai păcătuim, ci să facem voia Ta. Amin.

predica la duminica mironositelor

Mai 4, 2009

Iubiti credinciosi,

HRISTOS A INVIAT!

Ne aflăm încă sub razele binefăcătoare ale Învierii Domnului. Certitudinea învierii dă putere sufletului omenesc să lupte necontenit, pentru câştigarea împărăţiei lui Dumnezeu. Şi în lumina învierii, fiecare om îşi poate înţelege rostul şi menirea sa în lume. Căci aşa cum razele soarelui străbat toate marginile pamantului, tot astfel lumina cerească a Învierii Mântuitorului străbate până în adâncul conştiinţei, risipind îndoiala, nesiguranţa, şi deschizând tuturor perspectiva vieţii de veci. Caci daca Hristos n-ar fi inviat zadarnica este cerdinta voastra si propovaduirea noastra , ne spune Sf ap Pavel. Iar Invierea Domnului este garantia invierii fiecaruia dintre noi.

Ca şi în duminica trecută, Sf. Evanghelie ne vorbeşte astăzi despre Învierea Domnului şi despre  persoanele care au fost martore ale acestei mari minuni, si care au vorbit cu Mantuitorul dupa Inviere.. Aceste persoane, martore ale învierii Domnului, sunt femeile mironosiţe, după cum ne spune Evanghelia de astăzi. Dacă Apostolul Toma a avut nesansa de a fi cel din urmă dintre apostoli care să audă de învierea Domnului şi să-L vada, femeile mironosiţe au stiut, cele dintâi, că Iisus a înviat. Pericopa evanghelică de astăzi ne relateaza purtarea plină de devotament a sfintelor femei, care au slujit pe Domnul, atât înainte, cât şi după moartea şi învierea Sa.Aceste femei mironosite  au fost de faţă la punerea în mormânt a Domnului. Tot ele au venit duminică foarte de dimineaţă la mormânt cu miruri şi miresme să ungă trupul lui Iisus, fapt pentru care s-au numit purtătoare de mir sau mironosiţe, iar această duminică în care le facem pomenirea se numeşte “Duminica Mironosiţelor”. Din citirea celor scrise de evanghelişti cu privire la femeile mironosiţe, reţinem câteva nume: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, mama lui Iacov cel mic, Salomeia,mama fiilor lui Zevedeu, şi Ioana, soţia lui Huza. Cu acestea au mai fost şi alte femei, al căror nume nu s-a scris. Între mironosiţe trebuie socotită şi Maria, sora lui Lazăr, “care a uns pe Domnul cu mir – înainte de a intra  în Ierusalim – şi i-a şters picioarele cu părul capului ei” (Iov 11, 2). Ajungând la mormântul Domnului, spre surprinderea lor, femeile află că piatra a fost răsturnată şi intrând în mormânt, au văzut un tânăr care le-a adus vestea biruinţei vieţii asupra morţii, vestea că Iisus nazarineanul cel răstignit, a înviat! În acelaşi timp, tot îngerul le dă porunca de a duce lui Petru şi celorlalţi Apostoli vestea cea mare, a Învierii Domnului (Marcu 16, 6-7). Sf. Apostol şi Evanghelist Matei ne dă ştirea deosebit de preţioasă că pe când mergeau ele să ducă această veste ucenicilor, le-a întâmpinat însuşi Iisus, zicând: “Bucuraţi-vă!” iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi i s-au închinat. Şi tot El le-a zis: “Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei să meargă în Galileea, şi acolo mă vor vedea” (Matei 28, 9-10; Marcu, 16, 9). “Şi întorcându-se de la mormânt au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi” (Luca 24, 9). Cu alte cuvinte, Dumnezeu a dat femeilor mironosiţe o răsplată unică: de a fi aflat – cele dintâi -, de Învierea Domnului, de a fi văzut – cele dintâi – pe Iisus cel înviat, şi de a fi dus – cele dintâi -, vestea cea mare chiar ucenicilor Sa. Lumea a aflat de Învierea Domnului prin Sfinţii Apostoli, dar ei primiseră această veste de la femeile mironosiţe. Pentru femeile purtătoare de mir, această veste era cea mai mare bucurie, pentru că Mântuitorul a ridicat femeia din starea de inferioritate în care era ţinută în lumea antică, păgână şi chiar în lumea iudaică, a dezrobit-o şi a reabilitat-o ca soţie şi ca mamă. Şi în adevăr, creştinismul a făcut din femeie o personalitate egală în drepturi şi datorii bărbatului, cu care Sf. Apostol Petru zice că este “împreună moştenitoare a darului vieţii” (I. Petru 3, 7), iar Sf. Apostol Pavel va proclama apoi egalitatea tuturor în faţa lui Dumnezeu, prin cuvintele: “nu mai este iudeu, nici elin; nici rob, nici liber, nici parte bărbătească sau parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). Spre deosebire de apostoli, mironosiţele nu au fost chemate, şi nici alese. Credinţa lor şi dragostea lor pentru Hristos, evlavia lor,  le-au făcut să-L urmeze în unele din călătoriile sale misionare şi să-i slujească din avutul lor. Prin iubirea lor cea mare, cu care au urmat pe Mântuitorul, mironosiţele au întrecut pe unii ucenici. Majoritatea dintre aceştia l-au părăsit pe drumul Golgotei, de teamă să nu fie prinşi, ca să nu mai amintim de lepădarea lui Petru. Numai Ioan are curajul mironosiţelor, să vină până sub crucea pe care fusese răstignit Iisus. În ziua înmormântării, însă, a lipsit şi el.

Aş dori ca, împreună, să privim cu ochii noştri sufleteşti chipurile acestor femei. Ce inimi credincioase trebuie să fi avut aceste mironosiţe, şi ca ele toate celelalte femei!  Ce viaţă cinstită! Ce îmbrăcăminte cuviincioasă! Ce vorbă smerită, blândă şi duhovnicească!  Ce dorinţă de a sluji Domnului cu toată casa şi averea lor! Ce curaj de a-L urma şi ce voinţă de a-L vesti! . Marii Părinţi şi dascăli ai Bisericii îşi datorează, în cea mai mare măsură, evlavia şi formaţia religios-morală mamelor lor, care au fost exemple vii de credinţă şi de trăire a învăţăturii creştine. Să ne gândim la Antuza, mama Sf. Ioan Gură de Aur, care a rămas văduvă la douăzeci de ani şi nu s-a mai căsătorit, ci s-a dedicat creşterii fiului ei, la Monica, mama Fericitului Augustin, care s-a rugat timp de optsprezece ani pentru reîntoarcerea la Hristos a fiului ei ajuns pe căile pierzaniei; să ne amintim de Nona, mama Sf. Grigorie Teologul, de Emilia, mama Sf. Vasile cel Mare şi de atâtea şi atâtea femei, care îşi dorm somnul de veci împăcate că au contribuit la întărirea vieţii de familie, la creşterea copiilor lor în duhul Evangheliei, la întărirea dragostei între oameni . Avem multe exemple de femei virtuoase şi din trecutul poporului nostru: soţii de voievozi români care au ctitorit – alături de soţii lor -, biserici şi mănăstiri care ne-au rămas ca sfântă moştenire până astăzi. Mi-aş îngădui să prezint doar trei exemple semnificative. Soţia lui Constantin Brâncoveanu, domnul Tării Româneşti, mamă a unsprezece copii, a avut durerea să asiste la decapitarea soţului şi a celor patru feciori, din dispoziţia turcilor, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, din anul 1714, din pricină că au refuzat să părăsească credinţa creştinilor şi să se turcească,  Oltea, mama lui Ştefan cel Mare şi Teofana, mama lui Mihai Viteazul. Cunoscând aceste puţine fapte din veacul apostolic, din veacurile patristice şi din trecutul poporului nostru, este firesc să ne punem întrebarea: oare ce aşteaptă Hristos de la femeia creştină de azi, care este menirea ei în lumea în care trăim? Cum poate deveni o binevestitoare a Învierii lui Hristos? Este bine ştiut că în veacul nostru am asistat la emanciparea femeii, la valorificarea puterilor ei fizice şi intelectuale în toate domeniile sociale, alături de bărbat, dar cu toate acestea, Hristos, Biserica i-au rezervat un altar exclusiv femeii, în care îşi poate pune în valoare adevărata ei menire în lume – ca soţie şi, mai ales, ca mamă.

. Adevărata femeie creştină ştie să întemeieze o căsnicie durabilă, care să fie asemenea cetăţii despre care vorbea Mântuitorul că nu este clădită pe nisip, ci pe piatră, încât orice încercări şi necazuri ar veni în viaţă, ele vor putea fi uşor înlăturate. Ea nu se descurajează niciodată, ştie să rabde, merge mereu înainte, alături de soţul ei, şi la bucurii şi la necazuri, însoţindu-l până la marginea mormântului. Prin muncă cinstită, printr-o viaţă aleasă, prin dragoste deplină, prin devotament conjugal, ea trebuie să devină “cunună bărbatului ei”, după cuvântul înţeleptului Solomon. În al doilea rând, pentru copii, femeia este mamă. Ea poate fi numită pe drept cuvânt, mama neamului omenesc, pentru că numai datorită ei se perpetuează fiinţa umană; ea izvorăşte viaţă din viaţa ei, aduce în lume o fiinţă nouă, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ea hrăneşte pruncul, de la ea învaţă acesta primul zâmbet şi primul cuvânt. Ea sădeşte şi dezvoltă în copil dragostea fata Dumnezeu si fata de semeni.Pentru aceasta nu se poate imagina o mai nobilă chemare. Sunt renumiţi oamenii de ştiinţă cu descoperirile lor, poeţii, scriitorii, artiştii şi ceilalţi, dar deasupra tuturor stă mama care naşte copii, îi creşte şi îi educă. “Daţi-mi o generaţie de mame bune, zice un gânditor, şi voi schimba faţa lumii. La altarul unei familii creştine, mama îndeplineşte rolul mironosiţelor din Evanghelia de astăzi, având grijă să nu se stingă niciodată flacăra credinţei, a nădejdii şi a dragostei de Dumnezeu şi de oameni. Marele savant G. Longinescu ne spune: “Două puteri sunt în lume: Dumnezeu în cer şi mama pe pământ. Un copil este aşa cum l-a lăsat Dumnezeu şi cum l-a crescut mama lui”. Aceasta o aşteaptă Hristos de la noi, aceasta este pilda celor dintâi vestitoare ale învierii Domnului şi pilda unui nesfârşit număr de mame creştine.

 Fie ca nici una din mamele noastre creştine să nu rămână indiferente la chemarea lui Hristos! Nici una să nu rămână nehotărâtă, mai ales astăzi, într-această lume atat de tulburata. Ci fiecare mamă să audă glasul Domnului Iisus: “Lăsaţi copiii să vină la Mine!” şi să răspundă la această sfântă chemare cum au răspuns mironosiţele femei şi toate mamele creştine, spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea noastră, a copiilor noştri şi a neamului nostru! Amin

 

SUBIECTE DUHOVNICESTI

Mai 4, 2009

PAROHIA PETRESTI ARE DOI SLUJITORI CARE VA STAU LA DISPOZITIE PENTRU PROBLEMELE DUHOVNICESTI CARE VA FRAMANTA. CEI CARE UTILIZATI ACEASTA FORMA MODERNA DE COMUNICARE SI VRETI SA AFLATI MAI MULTE DESPRE CREDINTA VA PUTETI ADRESA CU INCREDERE NOUA. DUMNEZEU SA VA AIBA IN PAZA !

PARINTELE ADRIAN

Aprilie 30, 2009

Va salut pe toti utilizatorii acestui blog si va transmit parintesi binecuvantari!

Bun gasit!

Aprilie 21, 2009

Bine ati venit pe blogul parohiei Petresti, jud. Vrancea!